Capitala Tripoli este « cheia » revolutiei din Libia
Se poate spune că Libia este, sau era, o tară-n curs de dezvoltare datorită rezervelor sale de titei raportate la o populatie scăzută. Cu toate acestea, două treimi din populatia Libiei, de aprox. 6.420.000 de locuitori, trăieste cu mai putin de 2 $ pe zi.
Libia este stat membru a OPEC si detine cele mai considerabile rezerve de titei din Africa, făcând parte din grupul celor 10 tări, mari producătoare de titei. Productia Libiei era în jur de 1,8 milioane de barili de titei pe zi, însă a scăzut la momentul actual la jumătate din această cantitate.
În acest moment Libia este în pragul declansării războiului civil din cel putin trei considerente.
In primul rând este conducerea mai mult decât autoritară, chear despotică, a excentricului colonel Muammar al-Gaddafi. Acesta detine puterea de peste 41 de ani, din 1 septembrie 1969, când a dat o lovitură de stat cu un grup de tineri ofiteri, înlăturând de la putere pe regele Idrish I si proclamând Libia nu „republică” (Jumhuriya) ca alte state arabe, ci Jamahiriya („statul maselor”) care se pretinde a fi un sistem democratic de exercitare a puterii poporului prin implicare directă în procesul de luare a hotărârilor (putere populară). Tara sa este cuoscută ca un stat generator de teroare si care oferă adăpost teroristilor, cu toate că libienii sunt oameni onesti si primitori. Acest «renume» este dotorat colonelului Gaddafi care a sponsorizat în trecut actiuni de gherilă si atentate împotriva tărilor occidentale si SUA, având la dispozitie mari resurse financiare ca urmare a exportului de petrol. În anii ’88 si ’89 ai secolului al XX-lea două avioane civile au explodat ca urmare a unor atacuri teroriste libiene, unul în Regatul Unit al Marii Britanii, deasupra localității scotiene Lockerbie (atacul asupra zborului american Pan Am 103) si unul în Africa, deasupra statului Niger (atacul asupra zborului francez UTA 772), totalizând un număr de 270, respectiv 170 de victime, incluzând pasageri, membrii ai echipajului si localnici din zonele de impact.
In al doilea rând, grupurile de rebeli controlează o mare parte a tării, aproximativ 2/3 din teritoriu. Acestia si-au constituit „Consiliul National de Tranzitie” în 27 februarie 2011, în orasul Benghazi (al doilea oras ca mărime al Libiei, capitală a vechii provincii Cyrenaica), ca fată politică a Revolutiei libiene. Acest Consiliu este format din politicieni ai opozitiei, fosti ofiteri militari, lideri tribali, academicieni si oameni de afaceri si are în frunte pe ex-ministrul justitiei, Mustafa Mohamed Abdal-Jelil.
• cities controlled by pro-Gaddafi forces
• cities controlled by anti-Gaddafi forces
• ongoing fighting/unclear situation
In al treilea rând este vorba despre victimele demonstratiilor care se ridică la impresionanta cifră de 1.000 de persoane (după unele surse mai mult de atât). Muammar al-Gaddafi a ordonat si mercenarii au executat foc în plin cu munitie de război asupra demonstrantilor, atât terestru cât si din elicoptere, dovedindu-se prin asta mai crud chear decât Ceausescu în Romania. Zeci de filmulete cu corpurile celor ucisi de trupele loiale colonelului Gaddafi au invadat Internetul, fiind preluate de televiziunile din întreaga lume.
Acest lucru a determinat reactia vehementă a comunitătii internationale, care a somat regimul libian să oprească baia de sânge. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, în unanimitate, Rezoluţia 1970, prin care statele membre sunt obligate să impună un embargo asupra tuturor vânzărilor de armament către Libia, să înghete conturile si bunurile regimului din afara Libiei si să instituie interdictia de iesire din tară pentru Gaddafi si apropiatii lui. „Recalling the Libyan authorities´ responsibility to protect its population” este explicit codificată într-o rezolutie, sub antetul Capitolului VII al Cartei. În plus, toate abuzurile săvârsite de către oamenii regimului după 15 februarie vor intra sub jurisdicţia Tribunalului Penal Internaţional.
Suveranitatea natională nu înseamnă numai drepturi, ci implică si obligatii. A devenit de bun-simt să consideri că suveranitatea nu poate asigura singură imunitatea regimurilor care comit atrocităti în masă sau care promovează genocidul si campaniile de epurare etnică, ca politici de stat, împotriva propriilor cetăteni; în astfel de situatii, de abuz sau delict de suveranitate, Consiliul de Securitate poate merge până la autorizarea fortei militare.
Însă bătălia pentru Tripoli se anunţă sângeroasă: „La momentul potrivit, vom deschide depozitele de arme, astfel ca toti libienii si toate triburile să primească arme. Fiecare libian va primi o armă, fiecare trib va fi înarmat. Libia se va transforma într-un iad. Oamenii care nu mă iubesc nu merită să trăiască“, urla dictatorul. La rândul său, fiul dictatorului, Seif al-Islam Gaddafi, anunta cu două săptămâni în urmă că mercenarii tatălui său vor lupta până la ultimul cartus (fight to the last bullet).
Gaddafi nu s-a bazat niciodată pe armata regulată pentru a asigura securitatea regimului său. Dimpotrivă, el s-a temut mereu de o lovitură de stat militară, după reteta care l-a adus putere în 1969. O armată coerentă, functională si competentă era ultimul lucru dorit de Gaddafi. De aceea, el a preferat să se bazeze pe forte paramilitare, neregulate, şi-n majoritate, pe mercenari recrutati din Ciad si Niger, oameni a căror loialitate fată de colonel este incontestabilă.
Existenţa si bunăstarea personală a mercenarilor depinde doar de regimul colonelului. Într-o Libie post-Gaddafi, viitorul lor nu există. De aici motivatia lor de a lupta fără limite, fără reguli, pentru apărarea regimului. Ei sunt cei care au dus la îndeplinire ordinele date initial armatei si refuzate de aceasta: de a înăbusi în sânge revolta. Tocmai de aceea ultimul bastion al regimului, capitala Tripoli, va fi greu de cucerit: muniţia si armamentul de ultimă oră (inclusiv tancuri) se află în dotarea acestor trupe de mercenari si detasamente speciale, conduse de Hannibal, unul dintre fiii dictatorului libian.
